Panelul de energie de la EBA Business Outlook 2026 a fixat tema corectă: Republica Moldova nu mai este în etapa în care își vinde potențialul, ci în etapa în care trebuie să demonstreze că poate duce un proiect de la intenție la finanțare, racordare și operare. Aici apare ruptura dintre discursul public și realitatea de piață. Interes există. Capital există. Tehnologie există. Ce lipsește sunt condițiile în care un investitor serios își poate închide modelul financiar fără să recalculeze, la fiecare câteva luni, riscul de reglementare, riscul de racordare și riscul de preț. 

De aici pornește și concluzia cea mai incomodă a discuției: în energie, problema nu este atragerea investitorilor, ci retenția lor. Investitorul industrial nu intră într-o piață pentru promisiuni, ci pentru venituri previzibile și reguli care rezistă pe toată durata proiectului. Or, exact aici piața locală continuă să piardă puncte. Schimbările operate asupra avizelor de racordare au tăiat direct în credibilitatea cadrului investițional. Într-un sector în care dezvoltarea durează ani, iar finanțarea se construiește pe stabilitate juridică, intervenția asupra regulilor deja emise nu este un detaliu tehnic. Este un semnal de risc.

Noua licitație pentru capacități eoliene cu stocare a fost tratată, pe bună dreptate, ca un semnal pozitiv. Faptul că a doua rundă vine la un an după prima înseamnă că statul încearcă să dea continuitate mecanismului. Dar aici se oprește partea comodă a tabloului. Eolianul nu este solar. Are altă structură de cost, altă durată de dezvoltare, alte cerințe tehnice, alte studii, alți furnizori și altă relație cu finanțatorii. Aici nu intră capital oportunist. Aici intră jucători care cer o piață lizibilă și contracte care pot trece prin comitete de credit. Exact acesta este filtrul la care Moldova încă nu răspunde suficient de clar. 

A doua problemă ține de arhitectura economică a licitației. Prețul este licitat în lei pentru 15 ani, în timp ce echipamentele și finanțarea sunt legate de euro. În același timp, mecanismul de indexare nu protejează realist investitorul față de expunerea pe care o are în practică. Aici nu discutăm despre o imperfecțiune de design, ci despre o vulnerabilitate care lovește exact în bancabilitate. Când venitul proiectului este în altă logică monetară decât costul capitalului și costul tehnologiei, proiectul devine mai greu de finanțat, chiar dacă pe hârtie pare eligibil.

Și mai apăsată a fost discuția despre racordare. Noul regulament aduce instrumente utile și o construcție procedurală mai matură. Asta este partea bună. Partea mai puțin comodă este că nu rezolvă automat problema de fond: racordarea de facto și capacitatea reală a rețelei de a absorbi noile proiecte. În momentul în care dezvoltatorului i se oferă racordare flexibilă, adică exact formula în care poate fi limitat sau scos din sistem în orele în care ar trebui să livreze, proiectul intră direct într-o zonă gri din punct de vedere financiar. Când peste acest risc se adaugă și o garanție mare pe MW, ecuația se strică și mai tare: dezvoltatorul preia costul, iar banca vede un activ fără suficientă certitudine comercială.

Aici se vede, de fapt, unde se blochează piața. Nu la nivel de slogan, ci la nivel de cash flow. Energia regenerabilă nu se finanțează din optimism. Se finanțează din garanția că energia va fi preluată și că prețul rezultat rămâne suficient de robust încât să susțină datoria și randamentul minim cerut de capital. În condițiile Moldovei, unde piața încă nu oferă suficientă profunzime pentru contracte pe termen lung, licitația rămâne principalul mecanism prin care poate fi creată această garanție. Tocmai de aceea, orice slăbiciune în designul licitației sau în regimul racordării nu rămâne la nivel administrativ. Se transferă imediat în costul finanțării sau în retragerea investitorului.

Panelul a tăiat și una dintre formulele prea des repetate în piață: ideea că rețeaua este „blocată” pur și simplu de avize care nu se materializează. O asemenea lectură este prea comodă și prea superficială. În orice piață normală, nu toate proiectele ajung la construcție. Pe traseu intervin filtre de urbanism, mediu, arheologie, aviație sau pur și simplu lipsa de fezabilitate economică. Problema serioasă nu este că unele proiecte cad. Problema este că nici cele viabile nu găsesc încă un cadru suficient de coerent pentru a trece rapid spre finanțare și execuție.

Relevant a fost și mesajul venit după eveniment din partea Sedera Green, care a arătat cum se vede panelul dinspre mediul investițional, nu dinspre instituții. În reacția publicată ulterior, compania a insistat pe câteva puncte care spun mai mult despre starea reală a pieței decât multe formule oficiale: există interes pentru noile proiecte eoliene cu stocare, dar acesta depinde direct de calitatea investitorilor, de calitatea proiectelor și de existența unui cadru predictibil. Marcela Lefter, CEO și fondatoare Sedera Green, a readus astfel în prim-plan exact problema de fond: fără reguli stabile, fără o schemă de sprijin credibilă și fără încredere în aplicarea ei, interesul pieței rămâne interes, nu investiție.

Intervenția Moldelectrica a venit dintr-un alt unghi, dar a apăsat pe aceeași problemă structurală. Din perspectiva operatorului de transport, integrarea unor capacități mari de producere, în special din surse regenerabile, nu poate fi discutată separat de capacitatea rețelei și de ritmul în care aceasta este modernizată. Sergiu Carmanschi, directorul general al Moldelectrica, a pus accentul pe nevoia de corelare între proiectele noi și infrastructura de transport, respectiv pe rolul stocării în menținerea flexibilității și stabilității sistemului. Mesajul este important tocmai pentru că mută discuția din zona abstractă a tranziției energetice în zona tehnică în care se decide dacă noile capacități pot fi integrate fără costuri suplimentare și fără riscuri operaționale care, în final, se întorc tot în modelul economic al investiției.

Și Premier Energy Distribution a venit, după panel, cu o reconfirmare de poziționare. Mesajul companiei nu a adus o teză nouă, dar a fost relevant prin accentul pus pe continuitatea dialogului dintre sectorul public și cel privat și pe angajamentul pentru un sistem energetic modern, sigur și orientat spre viitor. Este, de fapt, poziția clasică a unui actor care operează într-un segment critic al pieței: sprijin pentru modernizare, susținere pentru tranziția energetică, dar și interes direct pentru un cadru de reglementare care să reducă fricțiunile dintre investiții, operare și securitatea sistemului. Faptul că panelul a fost moderat de Tatiana Gotișan, director Reglementări, Tarife și Achiziții de Energie în cadrul Premier Energy Distribution și președinta Comitetului EBA pentru Energie și Infrastructură, a dat și o cheie suplimentară discuției: piața nu mai cere doar obiective, ci arhitectură funcțională.

Și ANRE a venit în panel cu o poziție clară, axată pe liberalizare ca infrastructură de bază a pieței. Alexei Taran a susținut că o piață energetică sănătoasă nu poate funcționa în afara concurenței, a accesului nediscriminatoriu la rețele și a unor reguli clare pentru toți participanții. Din această perspectivă, mesajul autorității a fost că liberalizarea nu mai este doar o direcție de politică publică, ci fundația pe care trebuie construită funcționarea normală a sectoarelor de gaze și energie electrică. Taran a invocat actualizarea cadrului normativ, elaborarea Codului Rețelelor și a Regulilor pieței, implementarea prevederilor Pachetului Energetic III, precum și dezvoltarea platformelor de tranzacționare BRM și OPEM, prezentate ca pași necesari pentru o piață mai transparentă și mai competitivă. În aceeași logică, șeful ANRE a insistat și pe importanța informării continue a participanților la piață, cu ideea că reziliența sistemului nu vine doar din infrastructură și investiții, ci și din capacitatea pieței de a funcționa pe reguli înțelese și asumate. „O piață liberă este o piață rezilientă”, a rezumat Alexei Taran.

Pe linia oficială, ministrul Energiei, Dorin Junghietu, a pus accentul pe integrarea în piața energetică europeană, modernizarea infrastructurii, creșterea capacității comerciale de transfer, investițiile în rețelele gestionate de Moldelectrica și dezvoltarea stocării. Direcția strategică este formulată corect. Problema începe în punctul în care această direcție trebuie convertită în mecanisme de piață care pot susține capitalul privat până la capăt.

Aici se va vedea dacă strategia poate fi transformată în rezultate. Nu la nivel de obiective, ci la nivel de execuție. Pentru a accelera investițiile, statul trebuie să închidă trei vulnerabilități clare: instabilitatea regulilor, un regim de racordare care transferă prea mult risc către dezvoltator și o schemă de sprijin care ridică semne de întrebare din perspectiva finanțării. Fără aceste ajustări, Republica Moldova poate continua să lanseze licitații și să mențină o agendă ambițioasă, dar numărul proiectelor care trec efectiv în faza de implementare va rămâne limitat. 

Aceasta a fost, de fapt, linia dură a discuției de la EBA Business Outlook 2026. Nu diferența dintre ce își propune statul și ce declară investitorii, ci diferența dintre direcția politică și mecanica reală a pieței. Concluzia este simplă: problema nu mai este dacă există apetit investițional pentru sectorul energetic din Republica Moldova, ci dacă piața locală oferă suficientă coerență, predictibilitate și profunzime pentru a transforma acest apetit în proiecte finanțate și puse în operare.