Documentul „Norme de securitate la exploatarea instalațiilor electrice” este aprobat prin Hotărârea Consiliului de administrație al ANRE și stabilește „prevederi minime de bază” pentru realizarea activităților în condiții de securitate. În forma aprobată, Normele fixează din start o delimitare care depășește înțelesul uzual asociat titlului: ele se aplică activităților din „instalațiile, centralele, rețelele electrice și instalațiile de stocare a energiei”, iar textul precizează că toate aceste obiecte intră, pe parcursul Normelor, sub termenul generic „instalații electrice”.
Această clarificare de domeniu schimbă poziționarea documentului în raport cu piața. Nu mai este vorba doar despre un set de reguli pentru exploatarea instalațiilor unui consumator sau pentru porțiuni de rețea, ci despre un cadru de securitate care acoperă și centrale electrice, inclusiv active noi din zona producției distribuite, precum și instalații de stocare.
În același timp, chiar capitolul introductiv anunță utilizarea noțiunilor definite în legislația sectorială, inclusiv în Legea nr. 164/2025 cu privire la energia electrică. Din această suprapunere apare o discuție de terminologie cu miză practică: dacă o companie aplică strict definițiile din lege pentru sintagma „instalație electrică”, iar Normele folosesc același termen ca „umbrelă” pentru instalații, centrale, rețele și stocare, pot apărea interpretări diferite privind aria exactă de obligații, mai ales în relațiile contractuale și în situații de control.
Normele sunt obligatorii pentru întreprinderile electroenergetice, consumatorii noncasnici, instituții, agenți economici care prestează servicii de deservire a obiectelor energetice, electricieni autorizați, laboratoare electrotehnice, proiectanți și executanți de lucrări în instalații electrice, indiferent de nivelul de tensiune, precum și pentru specialiștii ANRE. Formularea este amplă și include atât proprietarii/operatorii de active, cât și prestatorii care intră în instalații pentru mentenanță, reparații, reglaje, încercări și măsurări.
Textul introduce și o categorie relevantă pentru piața de servicii: „întreprinderea terță”, definită drept agent economic care prestează servicii de amenajare, deservire, exploatare, mentenanță sau reparație a obiectelor energetice ori a instalațiilor electrice ale consumatorilor noncasnici și, totodată, agent economic care execută lucrări în instalații aflate în funcțiune sau în zona de protecție a rețelelor. Această definiție fixează expres faptul că Normele tratează nu doar personalul intern al operatorului, ci și lanțul de subcontractare.
Regimul de organizare a lucrărilor se sprijină pe două instrumente documentare, care creează trasabilitate și delimitează responsabilități.
Primul instrument este „autorizația de lucru”, definită ca sarcină pentru realizarea unei lucrări, pe formular prestabilit, care include conținutul lucrării, locul, data și durata, măsuri de securitate pentru pregătirea locului de muncă și realizarea lucrărilor, componența formației și persoanele responsabile. Al doilea instrument este „dispoziția de lucru”, cu formular distinct în anexele Normelor.
Normele nu tratează aceste formulare ca simple anexe administrative. Ele le folosesc ca mecanisme de control al riscului. De exemplu, pentru autorizația de lucru, textul impune instruire periodică înainte de admiterea formației la lucrări, cu înregistrare în tabelul din formular, iar instruirea acoperă toate rolurile implicate, de la emitent până la membrii formației, iar semnăturile confirmă instruirea. Pentru dispoziția de lucru, Normele impun aceeași logică: instruire periodică înainte de admitere, înscriere în tabelul din formular și acoperire integrală a participanților.
Pentru mediul corporate, aceasta înseamnă o mutare de la practici „de echipă” la practici „de sistem”: documentație standard, evidență verificabilă, responsabilități nominale. Efectul tipic apare în trei zone: audit HSE, investigații post-incident și managementul subcontractorilor.
Normele includ și reguli de completare care reduc spațiul de contestare ulterioară. Indicațiile privind completarea autorizației prevăd înscrieri lizibile, interdicția utilizării creionului și interdicția corectării textului, cu posibilitatea completării pe calculator. Într-o dispută contractuală sau într-o investigație, asemenea reguli cresc valoarea probatorie a documentelor operaționale.
Calificarea: grupa de securitate electrică și talonul de autorizare
Normele definesc „grupa de securitate electrică” ca sistem de cerințe de calificare care include instruire și verificare a cunoștințelor privind executarea lucrărilor în zone cu riscuri electrice, plus eliberarea unui talon de autorizare care atestă dreptul de admitere la lucrări. Modelul talonului este inclus în anexe și operează cu niveluri de tensiune până la și peste 1000 V.
Pentru operatorii de centrale, pentru O&M și pentru contractorii care lucrează pe rețele ori în zona de protecție, această arhitectură funcționează ca filtru de acces în instalație. Din perspectivă de guvernanță corporativă, ea obligă la proceduri interne stabile pentru instruire, examinare, evidență și reautorizare, deoarece Normele tratează aceste elemente ca precondiții de admitere la lucrări, nu ca recomandări.
Capitolul dedicat admiterii întreprinderilor terțe tratează explicit lucrările în instalații electrice aflate în funcțiune și în zona de protecție a liniilor electrice. Normele cer existența unui contract sau acord încheiat în scris, cu informații despre conținut, volum, termen și mecanisme utilizate, iar personalul întreprinderii terțe este tratat drept „personal delegat”. În plus, pentru lucrări de construcții-montaj, reparații și reglaj în instalații aflate în funcțiune sau în zona de protecție, Normele cer un „permis de lucru” pentru lucrări cu pericol sporit, pe forma-cadru din NCM A.08.02.
Din perspectivă comercială, aici apare o schimbare importantă: managementul riscului nu rămâne exclusiv la nivel tehnic, ci intră direct în contractare și în documentele de execuție. O companie care cumpără servicii de mentenanță sau de construcții-montaj nu mai poate trata conformarea ca obligație exclusivă a prestatorului, deoarece Normele cer mecanisme de cooperare documentate, iar abaterea produce expuneri pentru ambele părți.
Divergența de terminologie: scăpare de redactare sau ajustare deliberată
Într-un registru strict tehnic, Normele clarifică domeniul de aplicare chiar în prima pagină: ele includ instalații, centrale, rețele și stocare, apoi le denumesc colectiv „instalații electrice”. Tot acolo, însă, Normele afirmă că utilizează noțiunile definite în Legea nr. 164/2025 și în Legea nr. 174/2017.
În plan juridic, această combinație poate genera o întrebare legitimă de interpretare. Dacă un operator se raportează la definiția legală a „instalației electrice” din Legea nr. 164/2025, aria de aplicare poate părea mai îngustă decât aria stabilită de Norme în domeniul de aplicare. În consultările publice, exact această problemă a fost semnalată, iar sinteza consemnează poziția autorității: în cadrul acestor norme, prin sintagma „instalație electrică” se înțelege că ea cuprinde instalații, centrale și rețele electrice.
Din punct de vedere editorial, aici se poate discuta despre o „aliniere imperfectă” între vocabularul legal și vocabularul tehnic, nu despre o contradicție inevitabilă. Textul Normelor introduce o definiție operațională în chiar domeniul de aplicare, iar această definiție poate funcționa ca regulă specială pentru scopul documentului. Totuși, faptul că Normele invocă simultan utilizarea noțiunilor din lege impune o redactare fără echivoc, deoarece aceeași sintagmă poate activa reflexe diferite în piață: unii actori aplică lectura legală, alții aplică lectura tehnică din Norme.
Această nuanță schimbă multe în practică. Ea influențează delimitarea responsabilităților între proprietarul centralei, operatorul de sistem și contractor, mai ales în zonele care combină instalații de racordare, echipamente interne ale centralei și echipamente de rețea. Ea influențează și arhitectura contractuală, inclusiv cine emite documentele de lucru, cine instruiește, cine admite formația și cine gestionează evidențele aferente.
Normele aprobate de ANRE introduc un cadru tehnic și procedural robust, centrat pe autorizarea lucrărilor, pe instruirea documentată, pe standardizarea formularelor și pe reguli explicite pentru contractorii care lucrează în instalații aflate în funcțiune sau în zona de protecție. În același timp, utilizarea sintagmei „instalații electrice” ca termen-umbrelă pentru instalații, centrale, rețele și stocare este clară în textul Normelor, însă rămâne sensibilă în raport cu reflexul de interpretare pe baza definițiilor legale.
Dacă ANRE dorește o aplicare uniformă, fără dispute de sferă, soluția cea mai sigură rămâne consolidarea explicită a acestei opțiuni terminologice în relația cu definițiile din lege, printr-o formulare interpretativă suplimentară sau printr-o armonizare care elimină orice dublu sens la nivel de conformare și control.