Prea multe țări au drept de veto sau interdicții referitoare la energiile curate, precum cele nucleare sau bioenergia durabilă. Realitatea este că pur și simplu nu-și pot permite să excludă nicio măsură care ar putea ajuta semnificativ la reducerea emisiilor de carbon, argumentează Alan Finkel și Noé van Hulst.
Alan Finkel este consilier corporativ în tehnologii legate de schimbările climatice și autorul cărții “Powering Up: Unleashing the Clean Energy Supply Chain”.
Noé van Hulst este vice-președinte al IPHE și consilier pentru hidrogen la Agenția Internațională a Energiei (IEA). Este autorul cărții “From Dutch Disease to Energy Transition”.
Mesajul recent al IEA privind tranziția globală în domeniul energiei este foarte clar. Deși energia curată crește rapid, ritmul nu este suficient de rapid pentru a atinge obiectivul de Emisii Net Zero în 2050. Nu există o claritate absolută cu privire la modul de accelerare a lucrurilor, dar sugerăm concentrarea pe trei puncte cheie.
Primul este ceea ce numim “funcționarea la capacitate maximă”.
Tranziția globală în domeniul energiei reprezintă cea mai mare transformare de la Revoluția Industrială. Mulți oameni cred că tot ce trebuie să facem este să implementăm energie solară și eoliană, dar situația nu este atât de simplă. Să creadă că ar putea să își desfășoare civilizația doar pe două surse de energie este ca și cum ar merge în luptă fără toate armele esențiale.
De exemplu, Australia s-a angajat față de energia solară și eoliană, dar energia hidroelectrică este nepractică, iar energia nucleară este interzisă. Prea multe alte țări au interdicții sau tabuuri similare.
Pur și simplu nu se pot permite să excludă nicio măsură care ar putea ajuta semnificativ la reducerea emisiilor de carbon. Este timpul pentru o redescoperire globală a energiei nucleare și pentru utilizarea durabilă a bioenergiei în mixul global de energie.
Și, desigur, toate țările pot și ar trebui să acționeze mult mai ferm în ceea ce privește partea de cerere, pentru a elimina aparatele, vehiculele și clădirile ineficiente și pentru a impulsiona eficiența energetică (așa cum spune IEA, “prima sursă de energie”) la limita sa.
Prin funcționarea la capacitate maximă, se pot menține și costurile de combatere a schimbărilor climatice cât mai reduse posibil. Dacă nu se atinge un echilibru sensibil, costurile vor fi prea mari, iar cetățenii vor fi nemulțumiți, așa cum s-a văzut în Franța cu protestele “vestele galbene”.
În același timp, ar trebui să se sporească cercetarea și dezvoltarea și inovația în toate domeniile, inclusiv fuziunea nucleară, eliminarea carbonului și geoingineria, pentru a construi o nouă industrie a energiei curate și noi locuri de muncă verzi.
Cel de-al doilea punct cheie este să luptăm agresiv împotriva obstacolelor și piedicilor.
Australia este un studiu de caz. În mai anul trecut, Partidul Muncitoresc progresist a câștigat guvernarea pentru prima dată în nouă ani. Conform angajamentului lor puternic de decarbonizare a economiei, noul guvern a adoptat rapid un obiectiv de reducere de 43% până în 2030. De asemenea, au stabilit un obiectiv de 82% energie regenerabilă pentru 2030.
Dar s-a dovedit că voința politică este insuficientă. În loc să crească mai repede decât oricând, așa cum va fi necesar pentru a atinge 82% energie regenerabilă până la sfârșitul deceniului, creșterea anuală a producției de energie solară și eoliană a fost puțin mai mică anul trecut decât în 2021 și mult mai mică până acum în acest an. Obstacolele sunt prețurile și aprobările.
În ceea ce privește prețul, Australia poate suferi de “boala olandeză”. Veniturile din exporturile de combustibili fosili în Australia sunt puternice, dar productivitatea muncii este în urmă. Nu este de mirare că noile linii de transmisie propuse sunt de două sau trei ori mai scumpe decât echivalentele din Statele Unite.
Cu privire la aprobări, activiștii împotriva liniilor de transmisie și a parcurilor eoliene au avantajul. Lupta dintre preocupările mediului local și lupta împotriva schimbărilor climatice globale este numită “Dilema Verzilor”:
“Cum poate fi reformata legea mediului pentru a facilita construirea infrastructurii climatice mai rapid, fără a sacrifica în mod exagerat obiectivele sale de conservare a mediului, echitatea distribuției și participarea publică?”
Problemele legate de preț și tensiunile dintre preocupările mediului local și global întârzie tranziția și ilustrează punctul că livrarea tranziției la energie curată nu este pur și simplu o chestiune de voință politică. Soluția va necesita reducerea semnificativă a decalajului de implementare între obiective și deciziile finale de investiții la fața locului.

Problema fundamentală este că mecanismul de luare a deciziilor politice în țările OCDE, în special, este complet în afara ritmului de urgență al provocării climatice. Există prea multă abordare de “afaceri ca de obicei”, în special vizibilă în procedurile nesfârșite de licențiere.
Nu se mai pot permite acest lucru, când este clar că clima globală se încălzește deja mai rapid decât s-a estimat anterior.
Ceea ce se dorește este ca guvernele să formeze un cabinet de criză, așa cum s-a întâmplat în unele state și țări în timpul pandemiei COVID. Crizele climatice și energetice au devenit prea importante pentru a le delega ministrilor mediului și energiei care sunt uneori condusți de agende opuse.
Se dorește ca președinți, prim-miniștri, cancelari și guvernatori să coordoneze efortul.
Al treilea punct cheie este să implice țările producătoare de combustibili fosili. Acestea sunt în urmă față de altele și uneori se opun măsurilor globale ambițioase. Acest lucru este înțeles, deoarece economiile lor depind atât de mult de exporturile de combustibili fosili. Acestea se confruntă cu o amenințare existențială, așa cum arată ambele cărți recente ale noastre.
Ce poate face o putere energetică precum Australia? Poate să-și accelereze transformarea într-un “Electrostat”. Un electrostat energetic poate exporta soare sub formă de hidrogen cu emisii scăzute, amoniac sau combustibili lichizi pe bază de carbon.
Un electrostat pentru materiale de tranziție energetică poate produce materiale pentru baterii, cum ar fi litiu, nichel și cobalt, și elementele rare folosite în motoarele electrice ale vehiculelor și generatoarele de turbine eoliene. Un electrostat al mărfurilor poate exporta versiuni decarbonizate ale mărfurilor de bază, precum fierul metalic verde sau îngrășământul azotat verde.
Toate aceste oportunități depind de un aprovizionare abundantă de electricitate cu emisii zero și cost redus. Acest lucru implică o extindere rapidă a parcurilor solare și eoliene și, acolo unde este posibil, a energiei hidroelectrice, a energiei nucleare și a bioenergiei durabile înainte de închiderea centralelor electrice pe bază de cărbune.
Va fi necesară o mai mare investiție în linii de transmisie și stocare, iar pentru multe dintre produsele decarbonizate, o investiție majoră în instalații de electroliză la scară de gigawați. Australia a început acest drum, dar trebuie să accelereze și să-și extindă transformarea sa.
În calitate de una dintre țările emergente de prestigiu, Arabia Saudită face progrese semnificative în diversificarea economică și exporturi cu emisii scăzute. Emiratele Arabe Unite, nu întâmplător gazda COP28, au și ele început pe acest drum.
Cu toate acestea, majoritatea economiilor producătoare sunt încă în urmă și vor avea nevoie de mult ajutor pentru a accelera tranziția lor. Se vede instrumentul Parteneriatelor pentru Tranziția Energetică Dreaptă, așa cum au fost dezvoltate pentru prima dată cu Africa de Sud și Vietnam, ca un început promițător.
Se dorește ca aceste PTE să fie extinse și dezvoltate semnificativ la COP28 și dincolo de aceasta.