Proiectul de modificare a Legii nr. 74/2020 privind achizițiile în sectoarele energeticii, apei, transporturilor și serviciilor poștale ajunge în ședința Guvernului din 25 martie 2026 ca proiect de armonizare cu dreptul european. În plan formal, documentul este prezentat drept exercițiu de transpunere a Directivei 2014/25/UE. În plan material, pentru sectorul energetic, proiectul are o miză mai precisă: redefinește criteriul după care anumite contracte intră sub regimul achizițiilor sectoriale și, implicit, trasează mai clar cine rămâne obligat să cumpere după reguli speciale și cine poate ieși din această sferă.

Regimul achizițiilor sectoriale nu este un regim general de cumpărare pentru toate companiile din energie. El este un regim special, justificat prin natura activităților din utilități: rețele, infrastructură esențială, obligații de serviciu, poziții dominante istorice, drepturi exclusive ori acces diferențiat la piață. Din această logică decurge și întrebarea centrală a proiectului: ce tip de operator energetic trebuie tratat, în continuare, ca entitate supusă unor constrângeri speciale de achiziție și ce tip de operator nu mai trebuie inclus în această categorie.

Nota de fundamentare pornește de la premisa că actuala Lege nr. 74/2020 nu oferă un cadru suficient de clar și suficient de complet pentru acest exercițiu de delimitare. Autorii inventariază deficiențe concrete: concepte nealiniate cu directiva, reguli insuficient dezvoltate pentru procedurile de atribuire și tehnicile de achiziție, un cadru incomplet pentru calificare și selecție, lacune de transparență și publicitate, utilizare insuficient reglementată a sistemului electronic de achiziții și o obligație limitată de publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, rezervată în actuala formulă mai ales procedurilor finanțate din fonduri UE. În termenii economiei de reglementare, autorii descriu o lege cu sferă neuniform aplicată, cu standarde de publicitate insuficient consolidate și cu o delimitare imperfectă între activitatea sectorială propriu-zisă și activitatea comercială periferică.

În energie, intervenția de fond privește criteriul de incidență al legii. Redacția veche opera cu noțiunea de „activități licențiate”. Proiectul se îndepărtează de această ancoră și mută centrul normei spre „activitățile sectoriale” astfel cum sunt ele structurate de Directiva 2014/25/UE. În sinteza obiecțiilor, autorii spun explicit că formula bazată pe activități licențiate putea conduce la o înțelegere prea îngustă a domeniului de aplicare, prin raportare excesivă la calificarea formală din legislația de licențiere. Din punct de vedere normativ, aceasta este o schimbare de structură. Legea nu mai urmărește în primul rând licența, ci natura activității exercitate și funcția economică a contractului în raport cu activitatea respectivă.

În noua formulă, contractul nu intră sub lege pentru simplul fapt că este încheiat de un operator activ în energie. Regimul special se aplică atunci când bunurile, lucrările sau serviciile achiziționate sunt destinate desfășurării uneia dintre activitățile prevăzute la articolele 9–15. Criteriul relevant devine, așadar, destinația contractului. Legea încearcă să se fixeze pe relația directă dintre achiziție și activitatea sectorială reglementată, nu pe profilul general al companiei. Pentru piață, acest lucru înseamnă o selecție mai strictă a contractelor care cad sub regim special. O companie energetică nu va mai fi privită, în mod automat, ca operator obligat să cumpere totul prin mecanismul achizițiilor sectoriale. Sub incidența legii rămân contractele conectate funcțional la rețea, la serviciul prestat prin rețea sau la infrastructura aferentă.

Regimul special al achizițiilor în utilități nu este construit pentru a proteja orice interes comercial al unei companii din energie. El este construit pentru a proteja concurența pentru contracte, transparența procedurii și utilizarea disciplinată a resurselor acolo unde activitatea economică se desfășoară în jurul unei infrastructuri esențiale sau a unui serviciu de utilitate. Din acest motiv, proiectul păstrează în interiorul regimului contractele legate direct de operarea rețelelor și încearcă să scoată din schemă activitățile accesorii, marginale sau fără legătură directă cu funcția sectorială. În termenii economiei de reglementare, legea protejează piața contractelor din zona infrastructurilor energetice esențiale și încearcă să nu împovăreze operatorii pentru care energia reprezintă doar o activitate derivată.

Pe segmentul gazelor naturale și al energiei termice, noul articol 9 delimitează activitățile acoperite de lege prin referire la rețea și la serviciul prestat prin aceasta. Intră sub regim punerea la dispoziție sau exploatarea rețelelor destinate furnizării de servicii publice în domeniul producerii, transportului sau distribuției de gaze ori energie termică, precum și furnizarea gazelor naturale sau a energiei termice prin aceste rețele. În paralel, proiectul introduce o excepție pentru entitățile care nu au calitatea de autoritate contractantă și pentru care producerea de gaze ori energie termică este consecința inevitabilă a unei alte activități. În asemenea cazuri, furnizarea prin rețeaua publică nu mai este tratată drept activitate sectorială dacă servește exclusiv valorificării economice a excedentului și nu depășește 20% din cifra de afaceri, calculată ca medie pe ultimii trei ani. Norma încearcă să separe două categorii de operatori: pe de o parte, operatorul de utilitate propriu-zis; pe de altă parte, operatorul industrial care ajunge incidental să livreze energie sau gaz în rețea. Primul rămâne sub regim special. Al doilea poate ieși din această sferă.

În electricitate, proiectul folosește aceeași schemă de delimitare, dar cu un alt test economic. Articolul 10 acoperă punerea la dispoziție sau exploatarea rețelelor destinate furnizării de servicii publice în domeniul producerii, transportului sau distribuției energiei electrice, precum și furnizarea energiei electrice prin intermediul acestor rețele. În afara regimului rămân situațiile în care energia este produsă pentru consum propriu, în cadrul unei alte activități decât cea sectorială, iar energia injectată în rețeaua publică nu depășește 30% din producția totală, ca medie pe ultimii trei ani. Aici proiectul filtrează operatorii după dependența economică a activității față de rețeaua publică. Dacă producția este orientată structural spre serviciul de rețea, operatorul intră sub lege. Dacă producția este orientată structural spre autoconsum și doar marginal spre rețea, operatorul poate ieși din câmpul regimului special.

Aceste două articole arată foarte clar cine este protejat și cine este exclus. Sunt protejate contractele aferente activităților de rețea și de furnizare cu relevanță sectorială. Sunt excluse, în anumite limite, activitățile secundare ale unor companii pentru care energia nu constituie nucleul de utilitate publică al afacerii. Sub acest unghi, proiectul reduce riscul ca regimul achizițiilor sectoriale să fie extins mecanic asupra unor operatori care, deși produc sau livrează energie, nu ocupă o poziție comparabilă cu cea a unui operator de rețea sau a unei entități care prestează, în sens economic, un serviciu de utilitate.

Același tip de filtrare apare și în materia drepturilor speciale sau exclusive. Proiectul prevede că drepturile acordate prin proceduri cu publicitate corespunzătoare și pe baza unor criterii obiective nu constituie, prin ele însele, drepturi speciale sau exclusive. În exemplificarea dată de text apar exploatarea instalațiilor de gaze naturale, potrivit Legii nr. 108/2016, și construcția instalațiilor de producere a energiei electrice, potrivit Legii nr. 164/2025. Această formulă limitează tendința de a trata orice acces autorizat la o activitate energetică drept privilegiu juridic suficient pentru a activa regimul special de achiziții. Cu alte cuvinte, legea încearcă să protejeze concurența acolo unde există într-adevăr un avantaj structural legat de accesul la piață, nu acolo unde dreptul de a opera rezultă dintr-o procedură deschisă și obiectivă.

O componentă importantă a proiectului privește contractele de valoare mare. Textul păstrează pragurile generale de aplicare a legii, dar introduce un nivel distinct pentru contractele mari: 8 milioane de lei pentru bunuri și servicii, 100 de milioane de lei pentru lucrări și 19 milioane de lei pentru servicii sociale și alte servicii specifice. Din această zonă pornesc reguli suplimentare: publicare în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, imposibilitatea utilizării criteriului „prețul cel mai scăzut”, termene mai rigide și un regim procedural mai strict. Pentru energie, această secțiune este probabil cea mai relevantă în plan investițional, deoarece tocmai aici se încadrează achizițiile de rețea, lucrările de infrastructură, contractele mari de echipamente și investițiile cu impact sistemic. Legea încearcă, astfel, să protejeze integritatea procedurilor acolo unde riscul economic și efectul concurențial sunt cele mai mari.

În termeni de politică de reglementare, aceasta este și zona în care proiectul intervine în favoarea calității contractării, nu doar a ieftinirii ei formale. Excluderea criteriului „prețul cel mai scăzut” pentru contractele mari mută evaluarea spre oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere economic, adică spre o combinație de preț, performanță, calitate, cost pe ciclul de viață și cerințe tehnice. Pentru sectorul energetic, această deplasare este relevantă. În infrastructură, în echipamente, în sisteme de rețea și în servicii tehnice, prețul cel mai mic nu oferă în mod necesar rezultatul economic optim. Legea încearcă să corecteze tocmai această distorsiune.

În observațiile formulate pe proiect apare o divergență de construcție normativă între Ministerul Finanțelor și Ministerul Energiei. Ministerul Energiei a propus o redactare ancorată mai strâns în noțiunea obligației de serviciu public și în arhitectura activităților licențiate din legislația sectorială. Ministerul Finanțelor a preluat doar parțial observația și a respins restrângerea textului la această categorie, motivând că o asemenea formulă ar scoate din câmpul legii operatori care alimentează rețele fără a avea, în sens formal, o obligație de serviciu public. Soluția reținută păstrează o redactare mai apropiată de directivă și mai puțin dependentă de clasificările interne din dreptul energetic. Efectul este menținerea în sfera regimului special a unor operatori relevanți prin activitatea exercitată în raport cu rețeaua, chiar dacă aceștia nu se încadrează strict în formula clasică a serviciului public.

Aici apare o întrebare legitimă de piață. Dacă legea este deplasată de la criteriul licenței spre criteriul activității sectoriale, atunci linia de separație dintre operatorul supus regimului special și operatorul exclus va depinde tot mai mult de interpretarea conexiunii funcționale dintre contract și activitatea de rețea. Acest lucru poate aduce claritate în cazurile clasice și, în același timp, poate deschide dezbateri noi în cazurile de frontieră: cogenerare industrială, producție pentru consum propriu cu livrări periodice în rețea, entități mixte, vehicule investiționale care dezvoltă infrastructură și operatori care combină activități competitive cu activități de utilitate. Proiectul încearcă să rezolve o problemă de supraîncadrare, dar transferă o parte din presiunea juridică spre calificarea activității concrete.

Directiva 2014/25/UE, pe care proiectul încearcă să o transpună într-un grad înalt, pornește exact de la această distincție. Regimul special al utilităților este justificat prin existența unor condiții structurale de piață diferite de cele din achizițiile publice clasice: acces privilegiat la rețele, infrastructură esențială, constrângeri de serviciu public și, în unele sectoare, concurență incompletă. De aceea, directiva conține și mecanismul activităților expuse direct concurenței. Dacă o activitate este desfășurată pe o piață cu acces nerestricționat și este expusă direct concurenței, contractele aferente pot ieși de sub regimul directivei. Proiectul moldovenesc preia acest mecanism în articolele noi privind activitățile expuse direct concurenței, dar amână intrarea lor în vigoare până la aderarea Republicii Moldova la UE. Pentru energie, această soluție păstrează deocamdată regimul special, dar anunță o posibilă recalibrare viitoare, în funcție de evoluția concurenței pe anumite segmente de piață.

Legea nu este gândită să funcționeze exclusiv prin norme pe hârtie. Nota de fundamentare spune explicit că infrastructura electronică actuală nu este suficientă pentru aplicarea noilor reguli și că este necesară dezvoltarea unui sistem capabil să acopere întreg ciclul de achiziție, de la planificare la executarea și modificarea contractului. Pentru sectorul energetic, această dimensiune este materială, nu administrativă. O parte semnificativă a contractelor relevante pentru rețea, pentru modernizare și pentru investiții depinde de documentație tehnică complexă, trasabilitate, raportare și administrarea modificărilor contractuale. Fără instrumente digitale compatibile, noul regim ar rămâne parțial funcțional.

Privit în ansamblu, proiectul încearcă să facă trei operațiuni distincte în sectorul energetic. Prima constă în restrângerea regimului special la contractele care servesc direct activități sectoriale în sensul directivei. A doua constă în menținerea sub disciplină sporită a contractelor mari, în special a celor de infrastructură și de rețea. A treia constă în eliminarea din sfera legii a unor operatori și a unor activități care livrează energie doar accesoriu, marginal sau derivat, fără a ocupa o poziție comparabilă cu cea a unui operator de utilitate. Din această perspectivă, legea protejează piața achizițiilor din infrastructura energetică și standardul de transparență aferent acesteia. În același timp, ea încearcă să reducă povara de reglementare pentru segmentele în care energia nu reprezintă funcția principală a activității economice.

O parte din tensiunea proiectului vine tocmai din faptul că încearcă să apropie dreptul intern de matricea directivei europene, într-o piață energetică care încă funcționează cu propriile categorii, propriile licențe și propriile zone de ambiguitate. Din acest motiv, textul nu trebuie citit doar ca un proiect de achiziții. El trebuie citit ca o intervenție asupra felului în care statul distinge, în sectorul energetic, între activitatea de utilitate și activitatea comercială adiacentă, între operatorul care trebuie supus unui regim special de cumpărare și operatorul care poate rămâne în logica obișnuită a pieței.