ANRE a deschis procedura prin care va elabora condițiile de participare la partajarea energiei electrice, adică setul de reguli care va spune cine poate intra în acest mecanism, cum se măsoară energia împărțită între participanți și ce costuri rămân legate de rețea.
Ca imagine simplă, ideea seamănă cu un sistem de abonament comun la o sursă de energie. Până acum, cine producea curent, de exemplu din panouri fotovoltaice, îl consuma la propriul loc de consum, iar surplusul intra în relația clasică cu rețeaua și cu furnizorul. În schema pe care o pregătește acum ANRE, energia produsă într-un loc poate fi repartizată, după reguli clare, către mai mulți consumatori participanți la același aranjament. Principiul este cunoscut în legislația europeană sub denumirea de energy sharing, iar dreptul la partajarea energiei a fost introdus explicit în Directiva (UE) 2019/944, în articolul 15a. Textul european spune că gospodăriile, întreprinderile mici și mijlocii și instituțiile publice trebuie să poată participa la partajarea energiei în mod nediscriminatoriu, pe baza unor acorduri private sau prin intermediul unei entități juridice.
Energia electrică începe să fie tratată mai puțin ca un flux care pleacă doar din centrale mari spre consumatori pasivi și mai mult ca un circuit în care consumatorul poate produce, poate folosi, poate stoca și poate distribui o parte din propria energie către alți membri ai unui grup. Comisia Europeană explică exact în această cheie noul cadru: directiva privind piața internă a energiei electrice susține dezvoltarea comunităților energetice și participarea activă a consumatorilor prin producere, consum, partajare sau vânzare de electricitate.
În Moldova, această mutare vine odată cu noua Lege a energiei electrice, adoptată în iunie 2025 și promulgată în august 2025. Parlamentul a prezentat legea drept o armonizare a cadrului național cu normele Uniunii Europene. Anunțul ANRE arată apoi pasul următor: legea există, iar autoritatea trebuie acum să scrie regulile de funcționare pentru partajarea energiei electrice.
Cum ar funcționa tehnic acest mecanism? Să luăm cazul unui bloc de apartamente. Pe acoperiș sunt instalate panouri fotovoltaice. Într-o zi cu soare, sistemul produce mai mult decât consumă liftul, iluminatul scării și alte spații comune. În modelul clasic, surplusul pleacă în rețea și relația economică se închide potrivit regulilor de compensare sau de comercializare aplicabile. În modelul de partajare, aceeași energie poate fi alocată, după o formulă prestabilită, către apartamentele care participă la schemă. Un locatar poate primi 10%, altul 15%, altul 8%, în funcție de acordul dintre părți sau de cota stabilită de comunitate. Din punct de vedere fizic, electronii intră în rețea și ies din rețea acolo unde există consum. Din punct de vedere comercial și de măsurare, sistemul recunoaște că o parte din consumul apartamentului A sau B este acoperită de energia produsă de instalația comună. Aici intervine rolul contoarelor, al intervalului de decontare și al regulilor de alocare. Directiva europeană cere ca electricitatea partajată și injectată în rețea să poată fi dedusă din consumul măsurat al participanților într-un interval de timp care să nu depășească perioada de decontare a dezechilibrelor și cu aplicarea taxelor, tarifelor și contribuțiilor de rețea care rămân justificate economic.
Asta explică de ce ANRE nu poate publica o singură definiție și să închidă dosarul. Instituția trebuie să stabilească arhitectura completă a mecanismului. Prima întrebare ține de participanți: intră doar gospodăriile sau și companiile mici, școlile, primăriile, asociațiile de coproprietari? Directiva pornește de la gospodării, IMM-uri și organisme publice, iar statul decide cât de larg deschide schema. A doua întrebare privește geografia: energia se poate partaja doar în același bloc, în același cartier, pe aceeași rețea de joasă tensiune sau oriunde în aceeași zonă de ofertare? Directiva lasă statelor spațiu să definească aria geografică. A treia chestiune privește organizarea: participanții pot lucra direct printr-un acord privat sau pot desemna un „organizator al partajării energiei”, adică o entitate care comunică cu furnizorii și operatorii de rețea, gestionează măsurarea, facturarea și eventual instalația de producere sau de stocare. Textul european prevede expres această posibilitate.
Energia poate fi produsă pe acoperișul unui bloc, dar transportul comercial al acestei valori trece tot prin rețea și prin sisteme de măsurare. Cu alte cuvinte, partajarea nu scoate rețeaua din ecuație. Din acest motiv, ANRE trebuie să decidă ce componente tarifare rămân în sarcina participanților. Directiva europeană e foarte clară aici: participarea la energy sharing nu anulează taxele, contribuțiile și tarifele de rețea care reflectă costuri reale. Asta înseamnă că energia partajată poate reduce factura la energie propriu-zisă, însă nu transformă rețeaua într-un serviciu gratuit.
Dacă mecanismul este desenat prea rigid, el rămâne o formulă frumoasă în lege, fără proiecte reale. Dacă este desenat prea larg și fără distribuirea corectă a costurilor, o parte din povara rețelei se mută pe consumatorii care nu participă la asemenea scheme. În practica de reglementare, exact aceasta este linia fină: să deschizi calea pentru autoconsum colectiv și comunități energetice, dar să păstrezi echilibrul sistemului și finanțarea infrastructurii.
Pentru relevanță, cel mai bun studiu de caz rămâne tot blocul de locuințe. Să presupunem că pe acoperiș sunt instalate panouri de 50 kW, iar asociația decide că energia produsă intră într-o schemă comună. La prânz, instalația produce puternic, iar consumul spațiilor comune este mic. Diferența se distribuie, potrivit unei formule din contract, către 20 de apartamente. Fiecare apartament are contor, iar operatorul sau organizatorul schemei centralizează datele de producție și de consum. La finalul intervalului de decontare, o parte din energia consumată de fiecare apartament este recunoscută drept energie partajată din sursa comună. Furnizorul facturează restul energiei necesare, iar operatorul de rețea aplică tarifele care rămân datorate pentru folosirea infrastructurii. Din exterior, locatarul vede un singur rezultat: o parte din consumul lui a fost acoperită din instalația comună a blocului. Din interiorul sistemului, însă, operațiunea cere măsurare exactă, reguli contractuale, schimb de date și un cadru de decontare bine scris. Tocmai acest cadru lipsește astăzi și tocmai de aceea ANRE a deschis procedura de elaborare.
În blocurile cu multe apartamente, directiva europeană merge chiar mai departe și scutește anumite forme de partajare între gospodării de obligațiile tipice unui furnizor, în anumite limite de putere instalată, inclusiv până la 50 kW pentru clădirile multietajate. Semnalul politic este clar: Bruxelles-ul a vrut să facă loc unui model de consum colectiv mai simplu, în special acolo unde energia regenerabilă se produce aproape de locul în care este folosită.
Avantajele sunt ușor de văzut. Primul este economic: energia produsă local capătă valoare pentru mai mulți participanți, nu doar pentru titularul instalației. Al doilea este tehnic: o parte mai mare din producția locală se consumă aproape de sursă. Al treilea este social: apar proiecte comune în blocuri, cartiere, sate, școli sau primării. Al patrulea este sistemic: piața începe să folosească mai bine producția distribuită, iar consumatorul intră într-un rol activ, exact cum prevede directiva europeană.
Există și dosare dificile. Unul ține de dezechilibre. Soarele produce mult la amiază și puțin seara. Consumul gospodăriilor urcă exact când producția fotovoltaică scade. De aceea, mecanismul de partajare funcționează mult mai bine atunci când este legat de stocare, de flexibilitate și de reguli clare privind intervalul în care energia partajată se recunoaște în consum. Directiva face trimitere directă la această logică atunci când vorbește despre sarcina organizatorului de partajare și despre gestionarea producției distribuite, a stocării și a sarcinilor flexibile.
Un alt dosar este despre de date. Pentru ca sistemul să funcționeze, furnizorii, operatorii de distribuție și eventual organizatorul schemei trebuie să vorbească aceeași limbă tehnică: aceleași intervale de măsurare, aceleași standarde de comunicare, aceeași metodă de alocare. În lipsa acestei infrastructuri de date, partajarea rămâne o promisiune frumoasă pe hârtie. Când Comisia Europeană vorbește despre comunități energetice și participare activă, ea le leagă tocmai de această modernizare a pieței, unde producerea, consumul, partajarea și flexibilitatea intră în același ecosistem de reguli.
Dincolo de tehnică, ANRE intră acum într-un subiect care schimbă un reflex vechi al pieței energetice. Timp de decenii, schema a fost simplă: cineva produce, cineva transportă, cineva furnizează, cineva consumă. Partajarea energiei mută granițele dintre aceste roluri. Locatarul de la etajul șapte, școala din sat sau întreprinderea mică dintr-o zonă industrială pot rămâne consumatori, dar capătă și funcția de participant activ într-o comunitate de energie. Exact această mutație încearcă noua lege să o prindă în text, iar exact această mutație încearcă ANRE acum să o traducă în reguli aplicabile.
